Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!