Monstrul

De multă vreme am în gând să scriu despre unul dintre cele mai grele subiecte pe care le-am trăit și abordat vreodată. N-am știut niciodată cum să o fac și am tot amânat, însă, în tot acest timp, a crescut în mine nevoia, aproape viscerală, de a mi-l smulge din suflet și a-l pune pe „hârtie”, simțind că acesta e un pas care mă aduce mai aproape de a mi-l asuma cu totul, pentru a-l integra și a merge mai departe. Nici acum nu știu cum să scriu, m-am apucat pur și simplu; rămâne să văd unde voi ajunge.

Înainte să ajung să scriu acum despre subiect, întâi nu l-am înțeles, efectiv nu am știut de prezența lui în viața mea, apoi m-am străduit să îl ignor, fără succes; într-un final, m-am luminat și l-am abordat în terapie,  în coaching, singură în jurnal și în meditație, l-am tratat cu disperare sau cu calm, plângând sau luându-l la mișto, dar niciodată nu l-am rezolvat complet, odată pentru totdeauna; mereu am tot descoperit bucăți din puzzle, le-am unit între ele, mereu am făcut pași, dar mici și cu eforturi uriașe, care m-au stors de orice urmă de energie și mi-au luat capacitatea de a mă bucura cu adevărat de rezultat. Simt că sunt mai aproape decât oricând de a face, cu adevărat, pace cu monstrul. Aproape, însă nu acolo. Încă.

Acum niște ani, prima dată când am făcut terapie, am făcut un exercițiu de vizualizare, o regresie în trecut, până la cea mai veche amintire pe care o am. M-am trezit pe întuneric, în dormitorul în care am copilărit, ținându-mă cu mâinile de niște bare. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat în cameră lumina din hol. Am putut să văd că mă țineam, cu mânuțe mici, de bebe, de barele pătuțului. Eram foarte mică, știu asta pentru că grilajul pătuțului era mai înalt decât mine, iar eu eram în picioare. În cameră a venit mama, care m-a luat din pătuț, în brațe. În momentul în care această imagine mi-a venit în minte, în corp și în suflet am simțit ceea ce am descifrat apoi a fi frica copilului care eram atunci, frica de întuneric, de necunoscut, senzația de disperare și de singurătate; apoi ușurare la atingerea mamei.

Mi-am trăit copilăria mică în România comunistă, în Brașov, oraș muncitoresc, în care aveam mâcare cu rația și doar ce decideau alții că ne trebuie și în care cei mai mulți dintre oamenii de rând lucrau în fabrici, în schimburi. Părinții mei nu făceau excepție. Nu existau bone, bunicii nu erau aproape, fratele meu, cu zece ani mai mare, mergea la școală. Între plecarea la serviciu a unuia dintre părinți și sosirea celuilalt acasă erau câteva ore în care, rămâneam singură în casă. Când am fost suficient de mare să umblu prin toată casa și să înțeleg ce se întâmplă, părinții mi-au explicat despre orele în care trebuia să rămân singură, despre faptul că sunt în siguranță, dar că trebuie să nu deschid ușa nimănui, oricât ar suna, să nu umblu la aragaz, la chiuvete, la geamuri etc. Nu am deschis, nu umblam la nimic, stăteam și mă jucam. Dar îmi amintesc foarte bine și clar faptul că îmi era frică aproape mereu; de fiecare dată când suna soneria tremuram și îmi spuneam ce îmi spuseseră părinții: ușa este încuiată, nu poate intra nimeni; nu te duce la ușă, oricine ar fi, pleacă și revine altă dată. Nu mergea. Mă linișteam la o perioadă lungă după ce soneria înceta să sune. Îmi era frică și când mi se părea că trece prea mult timp și nu venea nimeni acasă. De multe ori, mă duceam  în hol, la ușă, unde mă urcam pe dulăpiorul cu pantofi să ajung să mă uit pe vizor, poate-poate, fix atunci, vedeam că vine mama sau tata, de parcă, dacă stăteam acolo, uitându-mă, veneau mai repede. De câteva ori, am adormit acolo, pe dulăpior și m-au găsit când au venit. Au povestit, amuzați, atât mie, cât și altor cunoscuți, ce frumos dormeam acolo, ce drăgălașă eram. Stăteam acolo pentru că îmi era dor de ei și teamă că nu vor mai veni niciodată. Nu știu când și cum mi-a intrat în cap faptul că nu trebuie să spun că mi-e frică, ci să par curajoasă. Niciodată nu le-am spuns alor mei că paralizam când suna cineva la ușă sau că mi-a fost tare dor de ei și că aș vrea să nu mai plece și să nu mă mai lase singură. Erau mândrii de mine, alți copii plângeau și se chinuiau mult părinții cu ei până puteau pleca de acasă, eu nu. Îmi plăcea să fie mândri de mine. Și tăceam, fericită. În ziua următoare, o luam de la capăt. Săracii, n-au știut niciodată ce a fost în sufletul meu atunci. Poate a fost  mai bine așa, pentru ei, care nu prea aveau altă soluție atunci.

Pe lângă orele în care stăteam singură, copilăria mea a mai fost presărată și cu alte lucruri care au dus, împreună, la monstrul pe care îl duc și acum cu mine. A fost boala mamei și frica mea de a o pierde (despre care am scris aici). Apoi stilul de parenting al acelor vremuri, conform căruia copilul trebuia să facă ce îi spun părinții, trebuia să nu fie lăudat ca să nu „i se urce la cap”, trebuia ținut în frâu, pedepsit,  lovit dacă era „necesar”, să știe mereu ce nu face bine ca să se îmbunătățească pentru a atinge standardere părinților și societății (care, cumva, niciodată nu puteau fi atinse decât pe termen scurt și nimeni nu spunea clar și concret care sunt măcar, ci doar generalități goale de sens, gen: să ajungi să îți câștigi o pâine, să ai o viață mai bună decât a noastră, să nu ne facem de râs și altele). S-a adăugat felul în care se desfășurau lucrurile la grădiniță și școală, unde, pe lângă competitivitatea mereu lăudată și încurajată, am prins inclusiv statul obligatoriu cu mâinile la spate, pusul de puncte negre cu stiloul pe nas și obligativitatea de a le purta câteva ore să vadă toată lumea și să râdă că făcuseși „prostii”, țipatul și jignitul elevilor, datul afară din clasă, urecheatul etc., toate sub supremația absolută a cadrului didactic, cu mult superior mucoșilor din fața lui.  Nu am fost niciodată un copil problemă, am fost cuminte, mereu de frică. Nu mi-am înțeles frica atunci, nu aveam cum. Târziu am realizat că era frica să nu îmi dezamăgesc părinții, să nu plece și să nu se mai întoarcă niciodată sau să mă dea pe mine afară, să mă alunge de acasă sau să mă „dea la țigani”. Când mi-am început perioada de rebeliune, în adolescență, am luptat cot la cot cu cei care încercau să mă supună, dar frica aia nu m-a părăsit niciodată: frica de a nu fi destul de bună și de a pierde tot ce iubesc din cauza asta. Mă revoltam pe față, apoi, în camera mea, mă rugam să nu fi stricat nimic definitiv. Doar că nu am mai arătat frica nimănui, în timp, nici măcar mie.

Monstrul, numit clasic „teamă de abandon”, m-a însoțit dintotdeauna. Probabil de atunci, din noaptea a în care m-am trezit singură în pătuț, în întuneric și disperare. Motivul pentru care nu pot să îi spun simplu „teamă de abandon”, este că, pentru mine, sintagma aceasta este doar un pistol cu apă pe o vreme toridă și nu exprimă nici a mia parte din suferința pe care mi-a provocat-o, de-a lungul anilor, acest monstru, urmărindu-mi, din umbră, fiecare pas și luând controlul vieții mele în cele mai cruciale și nepotrivite momente. Abia acum, la aproape 36 de ani, monstrul merge alături de mine, îl văd, îl cunosc, mai vorbesc cu el, știu că va mai merge cu mine o perioadă, dar deja nu mai e atât de înfricoșător. Visez să ajung să îl pot lua în brațe, să îl iert, apoi să îi dau drumul și să plec mai departe liberă.

Îmi este greu să listez, ordonat și logic efectele relației mele cu monstrul. Primul care îmi vine în minte este conformismul și incapacitatea mea de a îmi afirma clar autenticitatea și limitele. La o primă vedere, din afară, nu am părut așa, dimpotrivă, am părut, o perioadă lungă de timp, o persoană dură, rece, care face numai ce vrea, care impune clar limite stricte și care sancționează imediat orice încălcare a acelor limite. Multă vreme, așa am crezut și eu că sunt. Nu a fost deloc așa. Această mască a fost un mecanism de apărare, falimentar, pe care mi l-am dezvoltat tocmai pentru a-mi masca fragilitatea și dorința excesivă de consens. Pe de o parte, mecanismul mă ajuta să nu mă apropii cu adevărat de foarte multă lume, deci să nu risc să fiu văzută, criticată , respinsă (deznodământ evident, doar niciodată nu eram destul de bună pentru nimic, în ochii mei), deci să nu sufăr dacă pierdeam pe cineva, pe de altă parte, cu apropiații, îl foloseam doar când mă simțeam în siguranță, când frica de abandon nu exista, adică, culmea, exact când eram acceptată așa cum eram; deveneam brusc liberă să mă răzbun, cumva, pentru toate perioadele în care încapacitatea mea de a fi eu însămi, fără frică, se manifestase.

Cred că nu e greu de imaginat de ce mecanismul a fost falimentar. În primul rând, am atras în viața mea oameni plini de frici, oameni care proiectau pe mine imaginea părinților lor dominatori și abuzatori sau reci și detașați și căutau, inconștient, să retrăiască familiaritatea relației cu ei, oameni care nu își spuneau punctele de vedere, care se pierdeau în fața furiei sau răcelii mele și care aveau, exact ca mine, nevoia de a fi acceptați, plăcuți, deci făceau aproape orice pentru asta. Din fericire, deși mi-am dat seama foarte târziu de asta, am fost înzestrată cu o doză uriașă de compasiune care m-a făcut să nu profit, cel puțin nu conștient și premeditat, de oameni. Inconștient însă, am profitat din plin, mereu sperând că mă voi simți mai bine în propria piele, dacă văd doar neputințele altora, nu și pe ale mele. Nu s-a întâmplat niciodată.  În al doilea rând, am trăit în toată vremea în care am purtat acea mască, o viață dublă: dură și șmecheră în fața lumii, sensibilă, vulnerabilă și incredibil de singură, când eram doar eu cu mine. Această dualitate aproape m-a ucis, la propriu. Am ajuns să nu mai știu cine sunt, să nu mai suport suferința, să cred că nu există nicio ieșire sau șansă la o viață normală, în care să pot respira fără să mă doară sufletul.

O altă parte a conformismului și incapacității mele de a îmi afirma limitele m-a dus la a mă atașa de oameni  indisponibili emoțional sau abuzivi verbal și emoțional, cum devenisem eu și cum au fost părinții mei, oameni care conștient sau inconștient, au simțit monstrul din mine, au profitat de frica mea de a nu fi niciodată destul de bună, de a nu fi părăsită și mi-au apăsat butoanele pentru a-și lua de la mine ce voiau. De asemenea, după ce am lăsat jos masca dură, înțelegând că face mult rău, mie și celor din jur, am mers mai departe luând altă mască, una prea umilă, prea serviabilă, prea binevoitoare, prea înțelegătoare și acceptătoare de orice. A devenit aproape imposibil să spun NU cuiva apropiat, chiar și atunci când se impunea, chiar când cerința era absurdă sau când efectiv nu aveam energie. Am făcut și am spus lucruri în care nu am crezut, am băgat capul în nisip și nu am acționat în unele contexte în care conștiința îmi spunea că ar trebui să o fac, am acceptat lucruri și comportamente care m-au durut și mi-au mutilat sufletul, mi-am încălcat valorile și nevoile în mod repetat; în unele contexte, am lăsat de la mine până m-am pierdut aproape cu totul.

Monstrul m-a îndepărtat mereu de mine, de esența mea bună și plină de compasiune, pe care am considerat-o slăbiciune și de care am fugit ca dracu’ de tămâie. N-am înțeles, multă vreme, că exact acea esență m-ar fi ajutat să trăiesc iubirea și siguranța de care am atâta nevoie, nu ce făceam eu.  Am trăit cu dorința de a avea control absolut asupra a tot ce era în jurul meu, inclusiv sau în special, asupra oamenilor pe care îi iubeam. Am judecat, am interpretat, mereu negativ și amenințător, am încercat să intervin și să controlez orice tentativă a oamenilor iubiți de a se manifesta liber, de a-și lua spațiu pentru ei, fără mine, singuri sau cu alți oameni. Iubirea, nu doar cea romantică, dar în special aceea, însemna pentru mine simbioză, contopire totală, prezență permanentă, sursa mea de energie și siguranță. Orice plecare, mi se părea că poate fi definitivă, orice ceartă, un dezastru colosal, definitiv. Îmi era greu să îmi admit greșelile, să îmi cer scuze, de teamă ca nu cumva omul de lângă mine să vadă că nu sunt ok și să plece. Așa că explicam, raționalizam, negociam situații și sentimente, doar doar va trece repede criza și mă voi simți iar în siguranță. Am fost incapabilă să respect nevoia de spațiu a omului supărat, dreptul lui la supărare și m-am grăbit mereu să rezolv totul pe loc, atunci, de parcă nu ar mai fi existat nicio altă zi, niciun alt moment. Orice nu mergea așa cum credeam eu că trebuie să meargă, parcă îmi amenința însăși supraviețuirea și mă ducea, cu viteza luminii, cu ani în urmă, în pielea copilului care se uita disperat pe vizor, dorindu-și să vină părinții odată și adormea sleit de puteri, pe dulăpiorul de pantofi. Evident, pentru că nu se putea altfel, am atras în viața mea oameni care, la rândul lor au vrut să mă aibă mereu lângă ei, chiar și atunci când ei înșiși ar fi avut nevoie de timp singuri, care se simțeau amenințați de orice îmi stârnea vreun interes, oameni pe care i-am tratat rău și de prezența cărora nu m-am putut bucura pentru că vedeam în ei ce nu acceptam la mine.

Frica mea exacerbată de abandon s-a manifestat și printr-o nevoie foarte mare de a fi de folos apropiaților, de a-mi arăta utilitatea și, deci, valoarea, pentru că nimeni nu renunță la ceva de valoare, nu? O dorință sinceră, reală, de a ajuta oamenii chiar am și am avut mereu, are legătură cu compasiunea despre care scriam mai sus, dorință pe baza căreia mi-am găsit vocația, mi-am formulat misiunea în viață și mi-am ales drumul profesional. Însă ajutorul oferit din această frică a fost cu totul diferit de ajutorul oferit din starea de echilibru și din pura trăire a misiunii, fără a căuta un câștig. Din frica de a nu fi considerată o prietenă, o fiică, o iubită ratată, am oferit ajutor cu forța, fără să îmi fie solicitat, mi-am spus părerile fără să mi se ceară, m-am purtat cu condescendență și m-am supărat maxim când inițiativele mele nu au fost acceptate ca atare, simțindu-mă respinsă și suferind enorm. Da, în unele cazuri, când a fost acceptat, ajutorul meu chiar a fost de folos, dar în altele nu, ci mai degrabă a răpit omului ajutat ocazia de a face alegeri pe cont propriu, de a învăța din ele,  i-a alterat libertatea de a merge pe propriul drum. Iar mie nu mi-a folosit la nimic, nu m-am simțit mai bine în pielea mea, decât rareori și pe termen scurt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, sub influența monstrului meu, ofeream sfaturi pe care eu însămi știam că nu le puteam urma, deși le consideram demne de urmat, ceea ce mi-a adâncit, de fiecare dată, sentimentul că sunt o impostoare, lucru devastator pentru stima mea de sine.

Eu și monstrul meu am trăit, mulți ani deconectați total de prezent. Mi-am dus viața într-un perpetuu viitor, sumbru și întunecos, în care urma să eșuez pe toate planurile și să rămân singură, pentru că toți oamenii iubiți din jurul meu vor fi văzut ce rănită și găunoasă sunt și vor fi luat-o la sănătoasa. Sau vor fi murit, eu rămânând singura supraviețuitoare, incapabilă să îmi creez alte relații. Probabil, pe fondul temerii mele vechi de a o pierde pe mama bolii, am avut și încă mai am episoade de anxietate puternică dacă un om important pentru mine pleacă cu mașina, de exemplu și nu dă semn că a ajuns cu bine sau nu răspunde la telefon o perioadă mai lungă. Mă duc cu gândul la cele mai oribile scenarii; în trecut chiar căutam știri despre potențiale accidente mortale în care persoana ar fi putut fi implicată. Acum am învățat să respir, să am răbdare, să îmi potolesc adrenalina.

Terapia, coaching-ul, formările pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, lucrul cu mine și cu alți oameni, m-au ajutat să iau contact cu monstrul, să am curaj să mă uit la el, să îi admit prezența, să îl cunosc, să aflu de unde vine. Treptat, am început să repar relații vechi, să renunț la unele care nu îmi mai erau de folos, să îmi formez relații noi, sănătoase. Am început să vorbesc despre mine, despre ce simt cu adevărat, lucru care, în trecut era de neconceput. Am învățat să accept acceptarea (poate sună ciudat, dar nu am știut să fac asta, deși mereu mi-am dorit să fiu acceptată), să primesc susținere caldă și dezinteresată fără să mă gândesc mai departe, la ce înseamnă asta despre mine, ce va fi în viitor și alte lucruri de genul acesta.Am început să mă accept, să înțeleg în primul rând eu, pentru mine, care îmi sunt limitele, ce e important pentru mine și ce nu, ce pot și vreau să fac, ce nu și de ce, ce nu pot încă, deși îmi doresc. A început să își facă loc în mintea mea convingerea că orice om merită iubire și că nu trebuie să fiu perfectă (indiferent ale cui ar fi standardele, inclusiv ale mele), pentru a merita iubire, ci e suficient să fiu sinceră, autentică, corectă cu mine și cu cei din jur, să mă arăt așa cum sunt.

E un drum lung de la primul meu contact conștient cu monstrul și până în punctul în care sunt acum. Am făcut mulți pași pentru care sunt recunoscătoare, chiar dacă mi-a fost greu. Lucrurile îmi sunt mult mai clare, văd mult mai bine mecanismele și tiparele din care acționez imediat cum îmi pierd concentrarea pe prezent, îmi înțeleg aproape mereu reacțiile, sentimentele, comportamentele care îmi vin din frică și am început să îmi pot opri o mare parte din reacții și acțuni înainte de a ajunge să le regret.

Încă nu sunt cu totul bine. Mă simt bună în ceea ce privește munca mea, misiunea mea, cred că tot ce am trăit mă face un coach mai bun, un leader mai conștient, ceea ce e un mare progres, dar în afara muncii, în unele contexte redevin copilul înfricoșat, lăsat singur pe întuneric. Încă am multe regrete, pentru ce am pierdut, neștiind să fac mai bine, să fiu mai bună, mai conștientă, mai deschisă, mai… mai…. mai…. Încă tresar când sună cineva la ușă, dacă știu clar că nu aștept pe nimeni și, încă, primul meu instinct e să mă ascund și să nu merg să văd cine e; apoi revin la realitate, realizez că nu mai sunt copil dar, în unele situații, în funcție de starea mea, încă am o strângere de inimă când mă uit pe vizor. Încă mă doare sufletul când spun NU, iar omul din fața mea se supără; încă îmi vine să spun DA. Câteodată o mai fac. Încă nu mă simt în siguranță, în toate contextele și în toate relațiile apropiate, încă mi-e frică de ideea de a pierde anumiți oameni, anumite lucruri, deși am pierdut deja mult și am supraviețuit, ba chiar am și evoluat. Încă am tendința să intevin când oamenii pe care îi iubesc suferă, pentru a-i salva. Încă mă doare fiecare copil lovit, neglijat, rănit emoțional pe care îl văd sau de care aud și mă identific cu el mai mult decât e sănătos pentru mine. Încă nu știu să repar relațiile încă prezente în viața mea, pe care frica mi le-a stricat. Dar sunt foarte hotărâtă să încerc.

În ciuda relației mele profund îmbunătățite cu părinții mei, care chiar sunt niște oameni extrem de buni și de calzi și care, în ultimii ani au învățat să îmi și arate căldura și bunătatea lor, lucru pentru care le sunt recunoscătoare, știu clar că ei nu mai au cum să vindece copilul din mine. Această sarcină îmi revine mie, oricât de dificilă ar fi. Am avut momente în care m-am înfuriat pentru că mi s-a părut incorect să mă chinui eu acum pentru neputințele lor și ale altora care au lăsat urme în mine. Am realizat, însă, că furia nu mă ajută, ci mă afundă în neputință și mă ține departe de soluție. I-am iertat, nu le mai reproșez nimic. Încă nu știu mereu să mă port cu ei, dar de iertat i-am iertat.

Nu știu cum e să fiu părinte, în special părintele copilului rănit din mine. Uneori, mă apucă panica și disperarea, când copilul din mine plânge sau e mort de frică, iar eu, adultul, îngheț neștiind de unde să mă adun ca să îl alin.  Alteori mă cuprinde furia, când copilul preia frâiele, iar eu reacționez ca  la 6 ani, nu ca la 36. Alteori îl mângâi, îi sunt alături și am convingerea sinceră că suntem pe drumul cel bun. Cam cum se simte orice părinte, bănuiesc. Trec prin toate stările, dar rămân acolo, hotărâtă să învăț și asta, pentru că știu că e singura cale de a îmblânzi monstrul și de a-l face să înțeleagă că misiunea lui s-a sfârșit. Începe să își facă loc în sufletul meu, tot mai clar, o idee pe care cred că o scriu pentru prima oară: atâta timp cât mă am, cu adevărat, pe mine, nu voi fi niciodată singură.