Intervenții transformatoare în organizații (și nu numai)

Intervenții transformatoare în organizații (și nu numai)

Anul care a trecut ne-a pus, probabil mai mult ca oricare altul, față în față cu fricile noastre, cu nevoile noastre, cu vulnerabilitatea noastră, cu neputințele noastre. Atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional și social, am trecut prin multe momente de incertitudine și nesiguranță, am trăit diverse forme de pierdere și am luat contact cu fragilitatea lucrurilor pe care le credeam, până îninate de începerea padenemiei, infailibile. În acest context, mulți oameni și multe organizații s-au îndreptat către specialiști (traineri, coach-i, consultanți) pentru a-i susține în procesul de a naviga apele tulburi în care înotăm.

În ultimul an, din rolul meu de facilitator și coach, am vorbit cu mulți oameni care caută schimbare într-un fel sau altul, fie pentru ei înșiși, fie pentru organizațiile pe care le reprezintă, pentru a-și crește starea de bine, performanța, încrederea în sine și în ceilalți etc. În procesul de a identifica ce nevoi au și cum îi pot susține eu, aflu și multe povești despre intervenții anterioare care nu au funcționat.

Sumarizând ce am auzit de la clienți și ce am observat din experiența mea directă în calitate de cursant, se pare că că intervențiile de training sau coaching, individuale sau de grup care nu par a produce schimbare pe termen lung, au următoarele caracteristici:

• Sunt intervenții singulare - un curs de X ore într-o zi sau un curs care are loc în două-trei zile consecutive;
• Sunt multiple, dar concentrate într-un timp scurt - mai multe zile de curs pe mai multe teme parcurse într-o săptămână-două;
• Sunt intervenții de tip prelegere – unde trainerul expune informații, iar participanții sunt ascultători pasivi.

Sigur că există mai mulți factori, dar aceștia sunt cei pe care eu i-am întâlnit cel mai des. Și lipsa efectului se manifestă și în cazurile în care conținutul este foarte interesant și bine primit, iar trainerul foarte carismatic. De ce se întâmplă asta?

Provocări tehnice vs. Provocări adaptative. Imunitatea la schimbare.

Foarte multe resurse, cursuri, webinarii etc. se bazează pe informație și se adresează părții noastre cognitive, pe principiul: dacă omul (se) înțelege, dacă vede ce funcționează și mai este și demonstrat științific, va ști ce să facă mai departe.  Și da, probabil va ști, dar asta nu înseamnă că va și putea face ceva diferit pe termen lung. Informația este importantă, însă este doar o piesă din puzzle.

Informațiile, tehnicile, strategiile cu N pași până la atingerea unui anumit rezultat funcționează atunci când avem de învățat lucruri foarte specifice, cum ar fi să învăț să joc tenis, să învăț un anumit limbaj de programare sau modul de funcționare a unei aplicații, să cânt la chitară, să aplic machiajul etc. Acestea reprezintă provocări tehnice, pentru îndeplinirea cărora strategiile, chiar dacă  pot fi diferite de la un individ la altul, în funcție de stilul fiecăruia de învățare, sunt destul de clare.

Lucrurile nu mai sunt atât de simple când vine vorba de obiective pentru atingerea cărora sunt necesare schimbări de mindset, de înlocuire a unor tipare mentale, emoționale și de comportament cu altele. Situațiile care necesită astfel de schimbări de mindset reprezintă provocări adaptative, de exemplu, să am relații mai bune cu cei din jurul meu, să comunic mai eficient, să am un stil de viață mai sănătos, să fiu împlinit la serviciu, să fiu un leader bun, să fiu un părinte mai bun și mai conectat cu copilul meu. Ele implică schimbarea perspectivei din care ne uităm la lucruri, creșterea nivelului de conștientizare, demontarea unor convingeri limitative puternice și înlocuirea lor cu unele susținătoare și, în multe cazuri, vindecarea și reașezarea unor experiențe neplăcute sau durereoase din trecut.

Problema cu intervențiile de training sau coaching/ consiliere singulare sau orientate pe oferirea de informații și strategii este că nu ajung la toate părțile problemei și nu sunțin individul până la capăt pentru a ajunge unde își dorește. Inițial, persoana care lucrează se poate simți încurajată, entuziasmată, motivată, după care, de cele mai multe ori, are loc unul dintre următoarele scenarii:

1. Persoana a înțeles, teoretic, ce i s-a explicat, însă după experiența de învățare, nu reușește să lege teoria de practică. De multe ori, nici nu are timp să stea să se gândească la ce a aflat, pentru că intră într-o altă întâlnire, e nevoie să își ajute copilul la teme, trebuie să plece la cumpărături etc. Așa că, noile concepte și abordări sunt rapid scăpate din vedere.

2. Persoana are elan și încearcă să facă schimbări, însă restul elementelor din viața sa nu se aliniază pentru a o susține. De exemplu: vreau să învăț să comunic empatic la serviciu, merg la curs, aflu cum să fac și încerc, însă șeful meu în continuare țipă la mine, în ciuda eforturilor mele. Tot stresul din mediu este în continuare prezent și mă regăsesc în situații despre care nu mi s-a povestit la curs și nu știu cum să le gestionez, deoarece încă nu am integrat noile instrumente într-un mod care mi se potrivește. Așa că revin la ce îmi cunoscut și decid, conștient sau nu, că ce am învățat, deși sună bine, nu merge pentru mine.

3. Persoana simte emoții contradictorii când încearcă să implementeze o schimbare de mindset și comportament și se blochează: bucurie + vinovăție, dorință + frică, entuziasm + neîncredere. De exemplu: sunt părinte de copil mic, care are nevoie mare de timp și atenție, iar eu înțeleg că, pentru a avea energia de a fi un părinte bun și conectat, este sănătos și necesar să mă încarc cumva, să îmi iau timp de relaxare pentru mine. Faptul că cineva îmi validează această nevoie poate să mă bucure mult, să mă determine chiar să plănuiesc acel timp, dar, în același timp, să simt vinovăție pentru că iau din timpul cu copilul și cred că asta mă face un părinte egoist. Am două nevoi pe care le simt ca fiind contradictorii, mă blochez, deci nu mai schimb nimic.

Circuitele noastre neuronale se modifică în timp, cu exercițiu, cu motivația și disciplina de a ne observa continuu și de a face alegeri diferite acolo unde decidem că ne dorim. Dacă am gândit și am făcut lucrurile într-un fel anume timp de 20-30 de ani, nu le putem schimba peste noapte, oricât de mult ne-am dori și oricât de convingătoare ar fi informațiile primite. Întâi, este nevoie să dăm piept cu rezistențele noastre interne (vezi scenariul 3 de mai sus), numite de Lisa Luskow și Robert Kegan, imunitate la schimbare (cartea se găsește aici)

Imunitatea la schimbare funcționează pe același principiu ca imunitatea organismului în fața virusurilor: atunci când este perceput pericolul, sistemul imunitar se mobilizează pentru a-l neutraliza și a apăra organismul. Orice schimbare pe care vrem să o facem în stilul nostru de viață este percepută ca o amenințare la adresa stării actuale, cu care ne-am obișnuit, care ne-a ajutat să ajungem până unde suntem și care ne oferă un confort, oricât de grea ar fi. Chiar și schimbările pe care ni le dorim și pe care le alegem cu entuziasm pot fi percepute ca amenințări de anumite părți din noi. Pentru a depăși imunitatea la schimbare, informația este importantă, dar nu este suficientă.

Exemplu personal

Pentru a arăta mai bine cum funcționează această imunitate la schimbare, detaliez un exemplu al unei lupte interioare pe care am dat-o multă vreme și încă o mai dau.

Eu am o relație extrem de dificilă cu sportul. Rațional, știu foarte clar că este nevoie să fac mișcare pentru a mă menține sănătoasă pe termen lung și, cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai stringentă devine nevoia. Am citit despre asta, mi-au spus doctori despre asta, am văzut studii și statistici care spun că sedentarismul ar fi la fel de periculos ca fumatul, dacă nu mai ceva. Dacă informația ar fi fost suficientă, aș fi devenit foarte activă acum multă vreme. Nu s-a întâmplat asta însă, decât pentru scurt timp.

Informația mi-a fost utilă totuși. Am înțeles importanța vitală a mișcării și am căutat diverse activități, în speranța că se va lipi de mine ceva ce pot face pe termen lung, cu plăcere. Am învățat să înot și să merg pe bicicletă după vârsta 30 de ani. Nu m-am ținut, totuși, de niciuna. Am alergat, în mai mulți ani, câte o perioadă. Nu mi-a plăcut, m-a plictisit teribil după care am aflat că nici nu am voie din cauza unei probleme la coloană (phiu, m-am simțit ușurată, deși, desigur, nu eram mare alergătoare). M-am apucat de yoga, singura formă de mișcare care îmi place, dar și de la ea fac pauze lungi, aparent fără motiv. Deși mă simt bine imediat după ce fac mișcare, e nevoie să fac un mare efort de voință să mă apuc și, de multe ori, nu sunt capabilă să îl fac, orice altceva pare mult mai important, deși, rațional,  aș spune că nimic nu este mai important decât sănătatea.

De multă vreme se dă în mine o luptă, între partea care vrea să fie sănătoasă și o altă parte din mine, care sabotează procesul. Dacă pe prima am înțeles-o ușor, pe a doua, n-a fost așa simplu să o înțeleg. Primul pas, a fost să realizez că am un mare atașament pentru confort. M-am luptat mult timp cu ideea că, dacă stai degeaba ești inutil și leneș, așa că, atunci când, după multă introspecție și lucru cu mine mi-am dat voie să mă relaxez și să stau degeaba fără să mă simt vinovată, a fost o mare eliberare. Și da, o perioadă, am simțit nevoia să testez noua realitate și să exagerez cu timpul neproductiv. Apoi m-am reglat. Multă vreme am crezut că acest atașament față de confort și lipsa efortului este ceea ce îmi sabotează partea dornică să se împrietenească cu sportul.  Abia de curând am realizat că mai era un strat, mai profund, în spatele părții sabotoare.

Cât eram în școala generală, undeva în clasa a V-a, eram foarte bună la alergat viteză. Profesoara de sport mă remarcase și mă invitase să merg la un club unde să mă pregătesc mai intens și să fac atletism ceva mai serios decât se făcea la orele de sport. Am mers de câteva ori, după care am aflat că aveam o problemă la plâmâni și doctorul mi-a interzis să mai merg la atletism, spunându-le alor mei că este periculos. Problema mea cu plămânii s-a rezolvat, însă frica de pericolul reprezentat de efort nu. Copil fiind, o văzusem pe mama luptându-se cu cancerul de sân și trăisem cu teama că o pot pierde oricând. Deși mama a învins boala, pentru mine și acum, emoțional, orice formă de boală înseamnă pericol de moarte. Trebuie să fac eforturi intelectuale serioase să mă detașez de panica pe care o simt în tot corpul la cel mai mic semn de boală, ca să pot realiza că nu se moare așa ușor.  

Dar și aceasta este doar o parte a problemei. Tot la școală, tot la sport, a mai fost ceva care mi-a curmat elanul sportiv și mi-a afectat încrederea în mine pe partea aceasta. Eu sunt minionă, lucru care a început să fie evident în gimnaziu, când colegii mei creșteau mult în înălțime, iar eu mai puțin. Asta n-a fost niciodată o problemă, cu excepția orelor de sport unde, toate aparatele erau puse, în fiecare an, la înălțimi standard, baremele erau fixe, în funcție de înălțimea medie pe care, probabil, spuneau cărțile că trebuie să o aibă copiii la fiecare vârstă, așa că a devenit o chestiune de timp până când nu am mai putut să sar capra pentru că era prea înaltă pentru mine, să sar la groapa de nisip cât trebuie, să alerg nu prea mai aveam curaj din cauza experienței trecute etc. Sportul a devenit singura chestie la care nu eram bună, iar acest lucru părea atunci un eșec personal și mai era și periculos (în mintea mea) pe deasupra.

Acum, la maturitate, încercarea mea de a reintroduce în viața mea acest element care mi-a fost luat forțat, într-un fel și care mi-a provocat durere nu este atât de simplă. Oricât de mult aș înțelege, cognitiv, cât de benefic este sportul, emoționalul mai are ceva teren de recuperat și ceva convingeri de actualizat. Claritatea obținută în ultima perioadă ajută mult și fac progrese vizibile, însă ele nu puteau veni și nu au venit în urma unor workshop-uri sporadice sau cărți și articole citite pe subiect.

Ce a făcut progresele posibile, a fost procesul de a mă conecta cu ambele părți implicate în polaritate, cea care vrea să facă sport și cea care nu, înțelegerea profundă a faptului că ambele părți din mine au același scop, de a mă ține în siguranță, sănătoasă, de a mă proteja și găsirea unor căi, după multe încercări, de a împăca nevoile ambelor părți. Tot procesul a necesitat timp, lucru cu mine, dar și ajutor exterior pentru a ajunge și în locurile pe care eu nu puteam să le văd: abordarea temei de mai multe ori în formările mele, în terapie și procesele mele de coaching personal și adăugarea, treptată, a câte unui strat suplimentar de conștientizare.

Ce ajută?

Experiența mea de lucru atât individual cât și cu grupuri îmi arată că oamenii fac schimbări durabile atunci când au sprijin durabil, adaptat lor.

Cum gândim acest sprijin durabil?

În primul rând, cred că ajută să trecem de la training la facilitare.

Trainerul, în concepția clasică, transmite informații, explică concepte și teorii, răspunde la întrebări, oferă resurse suplimentare pentru studiu individual dacă participanții doresc să aprofundeze subiectele. În principiu, ține prelegere, vorbește cea mai mare parte din timp, are o agendă clară, iar cursanții îl urmează în a o parcurge. Trainingul clasic ajută dacă avem de a face cu provocări tehnice, așa cum le-am definit mai sus.

În intervențiile de tip facilitare, informația este doar o bază pe care se construiește experiența de învățare și transformare, nu este vedeta, la fel cum nu este vedetă nici facilitatorul. În facilitare de grup, la fel ca în coaching individual, „vedeta” este întodeauna participantul. Experiența de învățare este co-creată de facilitator și de grup. Conceptele teoretice sunt introduse și prezentate de facilitator, însă explorarea lor se face împreună cu grupul, exemplele din viața reală sunt construite de participanți, la fel și strategiile de implementare a schimărilor dorite. Facilitatorul folosește întrebările pentru a genera conștientizare, în loc să dea răspunsuri și implică participanții în discuții. Mai mult de atât, facilitatorul gândește exerciții care invită oamenii să lucreze între ei pentru a se sprijini și inspira unii pe alții, adică să devină ei înșiși facilitatori pentru sine și pentru ceilalți. Facilitarea ajută atunci când avem de a face cu provocări adaptative, pentru că lasă loc fiecărui participant să se exprime, să își analizeze propriile nevoi și să ia propriile decizii.

Dacă trainerul arată calea, facilitatorul susține omul să își găsească propria cale. Dacă de trainer ai nevoie de fiecare dată când apare o problemă, o nevoie de informație, de facilitator ajungi să nu mai ai nevoie pentru că înveți să (îți) pui întrebări, că cauți propriile resurse, să gândești diferit și să ceri și să primești ajutor din mai multe părți, în funcție de nevoia pe care o ai.

În al doilea rând, experiența mea de până acum îmi arată că au efect mai mare intervențiile de tip program, cu o durată mai mare de timp, în locul unor intervenții singulare.

Intervențiile singulare sunt utile pentru a deschide niște uși către subiecte cu care altfel, poate, oamenii nu s-ar fi întâlnit, însă, dacă ne oprim aici, ele nu au efect pe termen lung din motivele explicate mai sus.

Programele oferă câteva avantaje extrem de importante. Pe de o parte, oferă timpul necesar ca oamenii să pună în aplicare angajamentele pe care și le iau după fiecare sesiune (dacă avem sesiuni de tip facilitare, în principiu, participanții pleacă cu un soi de temă sau așa ar ajuta să fie) și să observe ce se întâmplă: unde le e ușor, unde le e greu, ce reușesc, ce nu etc. De asemenea, oferă ocazia unei următoare întâlniri în care se poate face debrief pe tot ce au trăit între sesiuni.

Pe de altă parte, în programe de durată mai lungă, fiecare participant mai beneficiază de ceva ce în intervențiile singurlare nu apucă să existe: dinamica de grup, încrederea care apare în grup, între oameni care trec împreună prin aceeași experiență și care își împărtășesc succesele, încercările, dilemele, temerile, bucuriile. Grupul devine susținător în sine, astfel încât fiecare participant, are sprijin în fiecare coleg de călătorie, nu doar în facilitator.

În al treilea rând, ar ajuta ca toate intervențiile de transformare dintr-o organizație/ echipă să fie coroborate și gândite pe perioade mai lungi de timp. Chiar dacă ele sunt livrate de furnizori diferiți, este important ca ele să se lege coerent și să adreseze nevoile reale ale participanților. Multe training-uri sunt contractate rapid, când se face rost de ceva buget, fără a ține cont de puzzle-ul mai mare în care ar trebui să se potrivească fiecare piesă.

Ceea ce mă duce la al patrulea punct și ultimul. Orice intervenție de transformare este nevoie să fie gândită special pentru echipa/ organizația căreia i se adresează. Nu poți livra același lucru de mai multe ori, exact la fel și să aștepți să meargă de fiecare dată. Facilitatorii au nevoie de multă flexibilitate și de abilitatea de a investiga nevoile echipei client și de a se adapta la ele.

Toate aceste lucruri se pot întâmpla numai dacă tot mai mulți traineri își dezvoltă flexibilitatea și  abilitățile de facilitare, dacă tot mai mulți consultanți, mentori și leaderi își dezvoltă un mindset de curiozitate și decid să întrebe și să asculte mai mult și dacă tot mai mulți oameni de HR și leaderi de organizații învață să ceară de la furnizorii externi ceea ce le trebuie de fapt.

Răbdare și încredere în proces

Mă bucură să văd tot mai multe companii interesate de starea de bine și de creșterea angajaților lor. Mă bucură să văd tot mai mulți oameni faini care pornesc pe calea facilitării de experiențe de transformare. În aceeași măsură, simt tristețe când aflu că, în ciuda sumelor mari sau foarte mari de bani investite în cursuri, consiliere și consultanță, organizațiile se găsesc, repetitiv, în același scenarii, cu angajați lipsiți de motivare, cu performanțe fluctuante, cu episoade de burnout datorate dezechilibrului între muncă și celelalte aspecte ale vieții, cu fluctuații de personal, cu conflicte interne, cu lipsă de aliniere pe viziune, obiective și strategie.

Am avut ocazia să văd direct schimbări profunde și de durată apărute în urma unor programe de trasnformare bazate pe facilitare și coaching. E drept că efectele au apărut timid inițial, însă, undeva între 6 luni și 1 an, s-a produs o creștere exponențială în rezultate și engagement pe care n-a prevăzut-o nimeni. A fost nevoie de timp de așezare a informațiilor, de timp de practică, de descoperire a convingerilor și tiparelor limitative, de schimbare a acestora, de creștere.

Avem însă nevoie de răbdare, de încrederea de a rămâne pe drum, chiar dacă inițial pare că nu se întâmplă mare lucru. Transformările profunde sunt procese de durată. Însă, odată realizată schimbarea reală, sănătoasă, puține lucruri mai pot duce la regres.