Astăzi este ziua mea. Scriam anul trecut că am 365 de zile (sau 366, depinde de an ), toate ale mele, nu doar una, zile în care pot să fac și să fiu tot ce vreau și aleg eu. Așa că nu fac mare tam-tam din asta, nu sărbătoresc făcând alte lucruri decât fac de obicei, e o zi cam ca oricare alta. Fac totuși, în fiecare an, de ziua mea, ceva ce mai fac și în alte zile, însă în această zi fac fără expcepție: mă uit la mine, la ce am trăit până acum, la lecțiile pe care le-am învățat, la punctele care încă mă dor și care ascund lecții pe care nu le-am învățat încă, la oamenii din jurul meu, la omul care sunt, la omul care vreau să fiu.

De data aceasta, gândindu-mă la oamenii din viața mea, la relațiile mele cu ei, la tiparele pe care le-am perpetuat de-a lungul timpului, dar și la relațiile noi cărora le-am făcut și le fac loc și care ies din tipar, am realizat că toate aceste legături sunt copii fidele ale relației pe care eu o am cu mine însămi, în diferite contexte. Deși m-am mai gândit la asta de mai multe ori, acum, astăzi și în această perioadă a vieții mele, realizez și emoțional, nu doar rațional și teoretic, faptul că relația mea cu mine însămi este singura despre care știu sigur că va dura până la finalul vieții mele, așa că este extrem de important ca ea să fie una mișto. Că, dacă este una mișto, atunci așa vor fi și cele cu alți oameni, așa voi reuși să las în trecut tot ce aparține trecutului și să merg mai departe, senină, asumată, bucurându-mă de omul care sunt și călătorind către omul care pot fi, atât pentru mine, cât și pentru cei pe care îi iubesc și pentru toți cei din jurul meu.

Pentru mine, scrisul a fost mereu terapeutic. Scriu ca să mă descarc, ca să spun povești, le scriu altora, în special atunci când nu le pot vorbi, umplu zeci de pagini cu bucăți din mine și din sufletul meu. Totuși, există o persoană căreia nu i-am scris niciodată, deși este singura care a fost cu mine în fiecare secundă, de la începuturi și care va fi cu mine, în fiecare secundă, până la final. Am decis să schimb asta astăzi și să îmi scriu o scrisoare mie însămi.

 ***

Draga mea Carmen,

Noi două nu ne-am prea înțeles, de-a lungul timpului. M-am uitat foarte mult la alții și foarte puțin la tine. Atunci când m-am uitat la tine, nu prea te-am plăcut. Atunci când te-am plăcut, nu prea ți-am arătat. Atunci când ai fost slabă, te-am judecat și te-am taxat. Când ai fost puternică, te-am ignorat. Nu ne-a învățat nimeni să vorbim una cu alta. Dar cum, totuși, a trebuit să o facem, ne-am lovit, ne-am înțepat, am comunicat cu forță, cu chin, prin conflict, prea puțin cu empatie, înțelegere, acceptare, prietenie. Iubire, nu mai zic. Până de curând, nici nu am știut ce e aia. Nici eu, nici tu.

Astăzi, la aniversarea a 35 de ani de când am pornit împreună în călătorie, aș vrea să te rog să mă lași să te iau de mână. Să îți cer iertare. Să îți mulțumesc. Pentru că sunt ce sunt datorită ție. Și, cumva, în același timp, în ciuda mea. Știu, e ciudat, ne fâstâcim, și eu, și tu. Dar e timpul. E, de multă vreme, timpul.

Te rog să mă ierți pentru că, atunci când unii dintre oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, ți-au spus că nu poți face ceva ce ți-ai propus sau ți-ai fi dorit, că nu ești destul de bună, într-un fel sau altul, destul de harnică, destul de dezinvoltă, destul de rapidă, destul de…., i-am crezut și ți-am spus aceleași lucruri și eu, mereu, chiar și după ce vocile lor au tăcut. Te rog să mă ierți că, am fost atât de convingătoare, încât ai sfărșit prin a mă crede și tu. Ai avut de dus o luptă inegală. Îmi pare rău că n-am văzut asta și că nu am știut mai bine de atât!

Te rog să mă ierți că nu te-am apărat în niciun fel de rău, de abuzuri fizice și verbale, că n-am știut cum să mă ridic în fața răului care, și acum, după atâția ani de viață și muncă cu mine însămi, încă mă dezarmează, mă doare și mă face să mă blochez. Te rog să mă ierți pentru că, din frică și neputință, te-am învinuit tot pe tine pentru fiecare lucru rău care ți s-a făcut, te-am chinuit zi și noapte, te-am biciuit până am obosit. Știu acum că nu a fost vina ta.

Te rog să mă ierți că nu am știut că cer ajutor pentru tine, la timp, atunci când ai avut nevoie de el și te-am lăsat să te chinui, să rezolvi totul singură, plătind scump în timp, energie, vise spulberate, lacrimi și oameni. Că aproape te-am lăsat să te pierzi. Adevărul e că te-ai simțit singură toată viața, iar eu te-am încurajat să crezi că așa și ești, că oamenii nu prea au de ce să își dorească să fie lângă tine, că nu ai mare lucru să le oferi, iar dacă cineva te alege, ar trebui să te bucuri de asta, oricum ar fi. Ți-am tot spus că pe tine, nu te poate ajuta nimeni, ești iremediabil distrusă. Te-am lăsat să cazi, ba chiar te-am lovit și eu și ți-am aruncat vorbe grele. Îmi pare tare rău! Nu meritai asta. Nimeni nu merită asta.

Te rog să mă ierți că nu am fost aproape niciodată de partea ta! Ți-am fost părinte, critic, profesor, călău, dușman, sabotor, te-am văzut mereu de sus și m-am uitat la tine cu dispreț o lungă perioadă de timp. Te rog să mă ierți că te-am descoperit atât de târziu, când deja ești matură, că am ratat multe etape ale vieții tale, pe care le-ai trăit, fără mine, ascunsă de mine. Într-un fel, te înțeleg și e bine că ai făcut-o. Datorită ție, astăzi, suntem amândouă aici, iar eu, în sfârșit, te văd!

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că te-ai uitat în ochii abisului și ai decis să nu te scufunzi în el, ci să lupți, mai departe, să crezi în tine și, prin urmare, și în mine. Că m-ai prins ferm, cu o putere pe care nu bănuiam că o ai, de mâna cu care încercam să te împing în hău și m-ai spus că mai avem mult de lucru, dar că vom reuși, împreună.

Îți mulțumesc că încerci mereu să oprești răul la tine. Răul care pe mine mă debusolează și mă blochează, ție îți acționează mecanismele de protecție și, apoi, pe cele ale iertării. Iar când mie îmi vine să lovesc înapoi, mereu mă iei de-o parte și mă rogi să mă uit la mine. Reacția mea e alegerea mea, îmi spui, nu are legătură cu cel care mă lovește. De la tine am învățat că nimeni nu mușcă, la nesfârșit, mâna care se întinde să îl mângâie și să îl hrănească, că oamenii sunt buni, că bunătatea de (re)învață și se transmite mai departe. Trebuie doar să nu renunți. Niciodată.

Îți mulțumesc pentru că ai început să te descoperi lumii așa cum ești. Când mor de frică și încerc să te opresc, îmi aduci aminte de cele de mai sus. Oamenii sunt buni. Și au nevoie să afle că e în regulă să fii vulnerabil, să nu fii perfect, să te lași văzut, să ceri ajutor, să comunici, să împărtășești, să te bucuri alături de ei. Oamenii caută conexiuni autentice cu alți oameni și ele se pot realiza doar dacă ești gata să te lași văzut. Cu totul.

Îți mulțumesc că, indiferent cum te simți, you show up! Îți faci apariția, ajuți oamenii, îți îndeplinești misiunea. Îți mulțumesc că iubești orice suflet, om sau animal, că suferința nu te lasă niciodată indiferentă, că împarți ce ai și ce ești cu cei care au nevoie.

Îți mulțumesc că mă accepți așa cum sunt, parte din tine, partea aia care încă se teme, care se revoltă, care plânge și vrea să o ia la fugă când dă de greu, care devine copil neajutorat. Că mă înveți răbdarea, încrederea că lucrurile se așează exact așa cum  și când trebuie, lăsându-mă totuși să am locul meu și să mă manifest.

Mă uit la tine cu uimire, cu stânjeneală, cu teamă, cu admirație. Cu un amalgam de trăiri.  Vreau să te iau de mână și să plecăm undeva. Doar noi. Dacă ne lasă spatele să conducem. Mâine. Vii?

Te rog să mă ierți. Te iert. Mulțumesc. Te iubesc!