Cum ne cerem scuze

Pentru că, în ultimele zile, s-a tot vorbit în mediul online despre gafe serioase care au rănit niște categorii de oameni, m-am gândit că ar fi de folos să ne uităm la unul dintre subiectele dificile din relații: cum ne cerem scuze sau ne exprimăm părerea de rău (dacă ea există, dacă nu, cel mai probabil dăm explicații în loc de scuze, ceea ce nu ajută deloc – explic imediat).

𝐂𝐚̂𝐭𝐞𝐯𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐨𝐫𝐧𝐢𝐦:

• În ciuda intențiilor noastre, de cele mai multe ori bune (mai ales pentru noi înșine), este posibil să avem comportamente care îi rănesc pe ceilalți. Intenția bună nu scuză și nu justifică comportamentul nepotrivit și nici nu garantează pacea și seninătatea în lume. De multe ori, intențiile bune rămân doar în mintea noastră pentru că sunt exprimate foarte nepotrivit, iar acest lucru rănește.
• Unele lucruri, care pentru noi nu au niciun impact sau chiar ne amuză, pe alții îi pot durea foarte tare. Suntem diferiți, avem nevoi, valori și experiențe de viață diferite, de aici și diferențele legate de ce ne doare și ce nu.
• Emoțiile altora, durerile lor, nu sunt negociabile – nu îi putem spune cuiva că nu ar trebui să se simtă furios, trist, frustrat, dezgustat, dezamăgit etc, că e prea sensibil dacă se simte așa. E ca și cum ai spune cuiva că e prea sensibil dacă îi e sete, foame sau somn. Avem nevoie de toate emoțiile, sunt parte din umanitatea noastră, dacă nu ne erau necesare, evoluția le-ar fi eliminat deja. De multe ori, chiar persoana care simte aceste lucruri ar vrea să nu le simtă, însă nu se poate controla și nici nu ar trebui (multe probleme psihologice și fizice vin din negarea și îngroparea forțată a emoțiilor percepute ca negative, dar asta e o poveste pentru altă dată). Emoțiile nu pot fi controlate; abilitatea noastră de a sta cu ele și comportamentele pe care le avem, în schimb, pot și ar trebui să fie.

Așa, acum despre a ne cere scuze și 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐢𝐧𝐭𝐚̆ 𝐬𝐜𝐮𝐳𝐞 de fapt.

În primul rând, 𝐚 𝐝𝐚 𝐞𝐱𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐞 𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐬𝐜𝐮𝐳𝐞 (mai ales când explicațiile nu ne sunt cerute). Atunci când explicăm, practic ne justitficăm comportamentul și încercăm să îl convingem pe celălalt că nu puteam face altfel decât am făcut. 𝐴𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑟𝑧𝑖𝑎𝑡 𝑜 𝑜𝑟𝑎̆, 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑎𝑛𝑢𝑛𝑡̦𝑖. 𝐷𝑎, 𝑑𝑎𝑟 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑎𝑔𝑙𝑜𝑚𝑒𝑟𝑎𝑡, 𝑎𝑚 𝑎𝑣𝑢𝑡 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑎̆ 𝑡𝑟𝑒𝑎𝑏𝑎̆, 𝑠̦𝑡𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑚 𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑚𝑖𝑛𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑑𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑒𝑡𝑐. Ce poate face cel supărat cu asta? Nimic. Cum se simte? La fel de frustrat ca înainte, dar și neînțeles și nevalidat emoțional, pe deasupra și, poate, dator să accepte explicația și comportamentul. În plus, explicația nu este reparatorie, dimpotrivă, transmite că, dacă am motivele potrivite (pentru mine), te pot trata la fel și data viitoare, iar tu trebuie să înțelegi și să nu te superi.

În al doilea rând, sintagmele de genul: 𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑟𝑎̆𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠̦𝑎 𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑠, 𝑒𝑢 𝑛𝑢 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑎𝑚 𝑣𝑟𝑢𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑝𝑢𝑛. 𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑟𝑎̆𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑒 𝑠𝑖𝑚𝑡̦𝑖 𝑎𝑠̦𝑎, 𝑒𝑢 𝑛𝑢 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑎𝑚 𝑣𝑟𝑢𝑡 și orice care începe cu 𝑰̂𝒎𝒊 𝒑𝒂𝒓𝒆 𝒓𝒂̆𝒖 𝒄𝒂̆ 𝑻𝑼... nu înseamnă că ne cerem scuze. De fapt, îi spunem celuilalt că el are o problemă. Tu nu ai înțeles corect, tu te simți așa, iar eu nu am niciun rol în asta, intenția mea a fost bună (vezi prima premisă). 𝐴𝑟 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑡𝑒 𝑑𝑢𝑐𝑖 𝑙𝑎 𝑠𝑎̆𝑙𝑖𝑡̦𝑎̆. 𝐷𝑎’ 𝑑𝑒 𝑐𝑒 𝑡𝑒-𝑎𝑖 𝑠𝑢𝑝𝑎̆𝑟𝑎𝑡 𝑎𝑠̦𝑎? 𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑟𝑎̆𝑢, 𝑒𝑢 𝑛𝑢 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑎𝑚 𝑣𝑟𝑢𝑡, 𝑒𝑢 𝑣𝑜𝑖𝑎𝑚 𝑠𝑎̆ 𝑧𝑖𝑐 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑒 𝑏𝑖𝑛𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑒 𝑜𝑏𝑒𝑧𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑙𝑢𝑚𝑒… Înțelegeți voi (oricum, îmi pare rău în contextul ăsta e pus de la mine, el nu cred că și-a manifestat regretul în vreun fel, din câte știu).

𝐒̦𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐮𝐦 𝐧𝐞 𝐜𝐞𝐫𝐞𝐦 𝐬𝐜𝐮𝐳𝐞?

Simplu, fără explicații, fără scuze, fără justificări. 𝑰̂𝒎𝒊 𝒑𝒂𝒓𝒆 𝒓𝒂̆𝒖 𝒄𝒂̆ 𝑬𝑼... (am vorbit fără să mă gândesc la ce impact poate avea asupra ta/ am făcut lucrul X, în loc de lucrul y etc.) Să vorbesc la persoana întâi singular, despre mine, este extrem de important, pentru că îi arăt celuilalt că îmi asum că ceva ce eu am făcut, ceva ce a ținut de mine, i-a provocat suferință.

Nu este nevoie să aibă sens pentru mine de ce s-o fi supărat, e în regulă să nu înțeleg, ci doar să accept că asta s-a întâmplat și că eu pot face ceva diferit data viitoare, să previn acest lucru. Reparator este să exprim asta și, dacă pot, să îl asigur pe celălalt că voi ține cont de nevoia lui, data viitoare. Și, dacă la un moment dat, interlocutorul va dori să afle de ce m-am purtat cum m-am purtat și să asculte explicația, atunci i-o pot oferi dacă doresc, dar ajută ca asta să se întâmple doar după ce are loc repararea relației.

Dacă nu pot sau nu vreau să îmi cer scuze așa, cu acceptare și asumare, mai bine nu o fac – e clar că nu regret sau că nu îmi asum până la capăt că am greșit, iar celălalt simte când spun că îmi pare rău doar ca să o bifez și pe asta și să trecem mai departe, iar relația rămâne erodată.

Da, sunt și provocări. De exemplu, celălalt poate să nu fie gata să accepte scuzele. Este dreptul lui (care, însă, nu vine și cu dreptul de a răni, la rândul său, din răzbunare) și este nevoie să acceptăm asta și să dăm timp. Mai mult de atât, e nevoie să putem sta cu disconfortul refuzului și cu ce trezește el în noi. Așa e viața, complexă.

Dar experiența mea, atât din propria viață, cât și din munca mea de până acum, cu mii de oameni, mi-a arătat că majoritatea oamenilor primesc cu deschidere părerile de rău și scuzele sincere și vor reconectare și repararea relațiilor. Suntem mult mai în siguranță să admitem când greșim decât credem. Doar să o facem sincer și asumat.

P.S. Dacă vreți o carte faină pe tema asta, recomand cu căldură 𝑯𝒂𝒓𝒓𝒊𝒆𝒕 𝑳𝒆𝒓𝒏𝒆𝒓 - 𝑾𝒉𝒚 𝑾𝒐𝒏'𝒕 𝒀𝒐𝒖 𝑨𝒑𝒐𝒍𝒐𝒈𝒊𝒛𝒆? 𝑯𝒆𝒂𝒍𝒊𝒏𝒈 𝑩𝒊𝒈 𝑩𝒆𝒕𝒓𝒂𝒚𝒂𝒍𝒔 𝒂𝒏𝒅 𝑬𝒗𝒆𝒓𝒚𝒅𝒂𝒚 𝑯𝒖𝒓𝒕𝒔